Proprietatea privata - doar tolerata in Romania

Garantarea deplina a proprietatii este temelia unei societati pe deplin integrate în Europa“, suna titlul pompos al unei declaratii politice a presedintelui Camerei Deputatilor, Bogdan Olteanu, menita a sintetiza filosofia actualului guvern liberal. Insa nu este clar despre ce proprietate privata vorbeste cel de-al treilea om in stat atat timp
cat, potrivit actualei Constitutii, proprietatea privata, desi „garantata si ocrotita“, poate fi nationalizata prin votul a jumatate plus
unu din parlamentari. Ca sa nu mai spunem ca prin noul Cod Fiscal este limitat drastic dreptul de proprietate, fiind interzisa vanzarea de case, terenuri si masini in cazul in care proprietarul nu are achitate datoriile catre stat. Iar birul de 2-3% pe valoarea tranzactiilor imobiliare suna mai mult a confiscare decat a impozit pe venit. Nici accizele pe tuica produsa pentru autoconsum nu sunt departe de violarea dreptului de folosire a proprietatii.

Exercitiu de imaginatie

Amintiri despre viitor
Anul 2050, Romania. Dupa 60 de ani de societate „capitalista“, majoritatea romanilor s-au saturat de imbogatirile masive ale unui procent redus din populatie, care a stiut sa beneficieze de conexiunile politice si relatiile privilegiate cu serviciile
secrete. Ei au hotarat sa voteze nou-infiintatul Partid Comunist, care a promis eradicarea saraciei si a declarat razboi coruptiei. Primul pas - incercarea de confiscare a averilor ilicite. Pus in fata unei imposibilitati constitutionale (caracterul licit al proprietatii se prezuma, procurorii trebuind sa demonstreze caracterul ilicit al averilor, si nu contribuabilii caracterul licit al acestora), PCR decide sa treaca practic la abolirea proprietatii private. Primul pas - nationalizarea terenului agricol, al doilea - trecerea in proprietatea statului a „colosilor“ industriali. Partidele „istorice“ protesteaza, apeland la Constitutie: „Proprietatea privata este garantata si ocrotita în mod egal de lege, indiferent de titular“; „Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului sunt garantate“. Or fi ele garantate, raspund comunistii, numai ca, potrivit Constitutiei, ele pot fi limitate (mutilate chiar) de legislativ: „Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege“. Pentru a-si legitima gestul, PCR invoca crezul fondatorului unuia dintre partidele istorice, Partidul Social Democrat (PSD): „Proprietatea privata e un moft“. „Chiar prin Constitutie ati recunoscut acest lucru. Cand doreati sa va imbogatiti, prin exproprierea propriilor terenuri, achizitionate pentru a face speculatii, v-a convenit sa invocati articolul 136. Pentru ca autostrazile vi se pareau importante! Sau cand ati ademenit investitorii straini, oferindu-le terenuri, declarate de utilitate publica, la randul lor expropriate de la populatie, nu v-a incurcat Constitutia! Investitiile straine astfel atrase, sustineati atunci, aduceau locuri de munca si contribuiau la dezvoltarea industriei pe orizontala“, le aminteste PCR liderilor opozitiei. Cazul ajunge la Curtea Constitutionala. Judecatorii acesteia, chiar daca au fost numiti de partidele istorice, dau dreptate comunistilor in ceea ce priveste constitutionalitatea nationalizarilor. Motivul, mult invocatul articol 136, care precizeaza ca „bogatiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica fac obiectul exclusiv al proprietatii publice“. Notiunea de alte bunuri stabilite prin lege organica nu limiteaza in niciun fel folosirea abuziva a puterii legislative de a declara proprietate publica absoluta orice bun considerat necesar.

Dictatura majoritatii
Oricat ar parea de bizar scenariul de mai sus, actuala Constitutie, pe care actualele partide vor s-o amendeze, insa numai pentru a acorda mai multa importanta unor institutii, dupa interes, nu restrange in niciun fel puterile unui partid comunist care ar detine jumatate plus unu din fotoliile parlamentare. In tentativa sa de a trece de la proprietatea privata asupra mijloacelor de productie la proprietatea comuna asupra acestora, el nu este limitat decat intr-un singur mod: „Sunt interzise nationalizarea sau orice alte masuri de trecere silita în proprietate publica a unor bunuri (numai - n.r.) pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natura discriminatorie a titularilor“. Cu alte cuvinte, articolul precizeaza ca nu trebuie sa faci discriminari in cazul nationalizarilor sau exproprierilor, nu ca nu poti „trece silit“ in proprietatea publica bunuri proprietate privata. Adica, in cazul in care ai decis sa expropriezi, de exemplu, expropriaza-i pe toti, nu numai pe mosieri, pe unguri, catolici sau pe liberali. Invocarea notiunii ambigue de utilitate publica, prevazuta si in vechea Constitutie din 1923, nu mai are aceeasi forta. Legea fundamentala din timpul regelui Ferdinand si al Bratienilor preciza ca „o lege speciala va determina cazurile de utilitate publica, procedura si modul exproprierii. In afara de exproprieri pentru caile de comunicatie, salubritate publica, apararea tarii si lucrari de interes militar, cultural si de cele impuse de interesele generale directe ale statului si administratiilor publice, celelalte cazuri de utilitate publica vor trebui sa fie stabilite prin legi votate cu majoritate de doua treimi“. Cu alte cuvinte, pentru a decide ca o proprietate privata sa fie nationalizata, era nevoie, in perioada interbelica, de votul a doua treimi din parlamentari, si nu doar de votul a jumatate plus unu din acestia, cum prevede actuala Constitutie.

Utilitatea publica, inamicul privat numarul unu
Mult invocata utilitate publica nu protejeaza nici ea proprietatea privata. Dincolo de caracterul puternic subiectiv al caracterului de utilitate publica, el poate fi legiferat prin lege, dupa bunul plac al puterii. Iar speranta ca la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) iti vei putea gasi dreptatea este spulberata de deciziile acesteia: „Notiunea de utilitate publica este ampla prin natura sa… Apreciind ca normal faptul ca legislatorul dispune de o larga latitudine pentru a duce o politica economica si sociala, Curtea respecta modalitatea în care el concepe imperativele utilitatii publice, cu exceptia cazului in care o hotarâre se dovedeste în mod evident lipsita de orice temeiuri justificatoare…“ (James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord). Cu alte cuvinte, pentru a trece proprietatea privata in proprietate publica, legislativul trebuie sa aduca macar un simulacru de justificare. Iar incalzirea globala, eradicarea saraciei sau amenintarea terorismului mondial, oricat de generale ar fi, pot fi oricand aduse ca motivatii de utilitate publica pentru nationalizare, expropriere sau confiscare. Numai asa se poateajunge la decizii bizare, precum cea inregistrata in urma cu 20 de ani in Suedia. In 1956, autoritatile au decis exproprierea a 164 de proprietari de imobile, în vederea construirii unui viaduct. Guvernul suedez a fixat la cinci ani termenul în care municipalitatea trebuia sa-i cheme pe proprietari în fata tribunalului funciar, în vederea stabilirii despagubirilor. Acest termen a fost însa prelungit in trei randuri, în 1961, în 1964 si în 1969, ultima data pentru 10 ani. La 3 mai 1979 insa, municipalitatea s-a razgandit si a renuntat la expropriere, propunandu-si ca nou obiectiv public reducerea numarului de automobile în oras si mentinerea structurii urbane existente. La plangerea celor care nu si-au putut exercita timp de peste 20 de ani dreptul de proprietate in asteptarea negocierilor de expropriere, CEDO „a observat ca autoritatile suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamantilor: acestia puteau sa-si foloseasca bunurile, sa le vânda, sa le lase mostenire, sa le doneze sau sa le ipotecheze. Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamantii nu au fost nicio clipa lipsiti de proprietatea lor“. Asta chiar daca nu exista piata pentru aceste imobile: nimeni nu a dorit sa cumpere un imobil care urma sa fie daramat. In acest timp, se plateau taxe si impozite pe niste active care nu puteau fi puse in circulatie, insa dreptul de proprietate era recunoscut inca juridic, desi practic nu avea nicio relevanta, decat responsabilitatea in fata Fiscului.

Instrainarea proprietatii, conditionata de plata amenzii de circulatie
Fiind prea bizar ca un guvern liberal sa decida abolirea proprietatii private, actualii membri ai Executivului s-au decis sa faca un pas mai mic in acest sens. Dreptul de proprietate fiind alcatuit din dreptul de posesie, de folosinta si de instrainare, ei au pus tunurile pe ultimul dintre acestea. Astfel, potrivit Codului Fiscal (art. 254 pct. 7, art. 259 pct. 6, art. 264 pct. 5), un cetatean nu-si mai poate vinde casa, un teren sau masina
daca nu are platite toate datoriile la Fisc. Nu doar cele catre administratia fiscala pe raza careia este amplasata cladirea (terenul), ci si catre cea unde isi are domiciliul fiscal contribuabilul in cauza. In cazul vanzarii masinii, Guvernul a fost mai iertator, fiind necesara plata creantelor numai la bugetul local al unitatii administrativ-teritoriale unde este inregistrat mijlocul de transport. Iar in normele metodologice a limitat plata datoriilor, in cazul tranzactiei cu imobile si terenuri, numai la unitatea fiscala teritoriala unde este sunt amplasate acestea. Doar ca niciodata norma nu bate Codul, asa ca tentativa lor de a indulci legea este inutila.
Altfel spus, in cazul neplatii unei amenzi luate ca pieton, pentru traversarea prin locuri necorespunzatoare a strazii, nu vei putea sa-ti vinzi masina. Si nici casa. Conditionarea vanzarii de plata debitelor catre stat avute in contul casei, terenului sau masinii comercializate, cum era pana in prezent, ar avea o noima, insa nu exista nicio logica si niciun temei legal pentru care vanzarea unei case poate fi interzisa pentru neplata unei amenzi de circulatie. Mergand pe aceeasi logica defectuoasa a guvernantilor, nu vedem de ce nu am declara ilegala vanzarea caselor, terenurilor si masinilor, si in cazul neplatii celorlalte debite private. De ce ar fi necesar ca datoriile avute la stat sa aiba prioritate in fata celor avute in fata celorlalte persoane fizice sau juridice private?! N-ar fi „normal“ ca vanzatorul sa aduca „dovezi“ ca nu are datorii semnate de toate bancile si institutiile financiare din Romania si din strainatate, de la familie, rude, prieteni si camatari?! Insa cum Codul Fiscal nu are statut de lege organica, prevederile respective sunt in mod clar neconstitutionale. Fiindca in Constitutie scrie negru pe alb ca „regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii se reglementeaza prin lege organica“. Numai ca, mai mult ca sigur, guvernantii se bazeaza pe faptul ca nimeni nu e dispus sa-si manance nervii si banii judecandu-se cu statul si va prefera sa plateasca, din avansul primit de la cumparator, foarte probabil, toate restantele catre stat. In fond, mai important este pentru Guvern sa incaseze birurile prin orice mijloc (chiar daca e neconstitutional), pentru a avea ce cheltui, decat sa respecte dreptul de proprietate al propriilor cetateni.
Va fi interesant de urmarit ce va face Guvernul in momentul in care, in urma majorarii impozitului pe terenul agricol, va trebui sa incaseze birurile de la tarani. Pentru batranii de la sate, care traiesc numai din pensie de agricultor, va fi aproape imposibil sa achite cele cateva milioane de lei pentru putinele hectare pe care le poseda. Singura solutie aflata la indemana lor pentru a plati datoriile catre Fisc ar putea fi vanzarea unei parti din proprietate. Numai ca ea este interzisa tocmai de autorii noului Cod Fiscal, porniti pe golirea buzunarelor contribuabililor si pe umplerea celor bugetare. Vor trece la „executarea silita“ a datornicilor? Ca sa nu mai spunem ca s-ar putea ajunge si la un blocaj al circulatiei terenurilor. Asta desi Bogdan Olteanu afirma ca, „prin pachetul legilor proprietatii, se vor legifera de o maniera europeana, moderna, restituirea proprietatilor imobiliare, cadastrul general, procedurile privind procesele funciare, în scopul simplificarii lor, circulatia juridica a terenurilor în vederea încurajarii gruparii proprietatilor“.

Un fleac... m-au despagubit
Chiar daca legea suprema o permite, practic o nationalizare masiva este imposibila, ar putea sustine actualii guvernanti. Ei ar putea invoca povara enorma a costurilor suportate de stat, care, potrivit Constitutiei, nu poate expropria pe nimeni, decât cu dreapta si prealabila despagubire.
Numai ca si aceasta sintagma este la fel de subiectiva ca si cea de utilitate publica. CEDO este iarasi cea care „lamureste“ problema, intr-o alta decizie mai mult decat ciudata: „Dreptul la o compensare integrala nu poate fi garantat, obiective legitime de utilitate publica, cum sunt cele pe care le urmaresc masurile de reforma economica sau de justitie sociala, pot milita pentru o rambursare inferioara valorii comerciale“. Aceasta a fost motivatia deciziei halucinante de respingere a cererii de despagubire a unor proprietari englezi. Reclamantii contestasera punerea în aplicare a unei legislatii prin care locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung erau autorizati sa preia dreptul deproprietate de la proprietarul însusi, la un pret mai redus decât pretul pietei. Curtea a concluzionat în sensul inexistentei unei încalcari a dreptului de proprietate, aducând si un alt argument extrem de important referitor la „beneficiarii“ utilitatii publice. Intr-o formula abracadabranta, CEDO a stabilit ca privarea de proprietate efectuata doar pentru a conferi un beneficiu unei persoane particulare nu poate fi considerata ca fiind de interes public, insa a admis ca transferul obligatoriu de proprietate de la un individ catre altul poate constitui, în functie de circumstante, un scop legitim în promovarea interesului public. În acelasi sens, a aratat ca poate exista interes public chiar în situatia în care comunitatea în sens larg nu se foloseste sau nu se bucura în mod direct de proprietatea de care a fost privata o persoana!!!
In cazul unei nationalizari sau exproprieri masive, pretul pietei nici macar nu mai are sens, justitia neavand dupa ce principii sa se ghideze. Pentru ca, daca nu mai exista proprietate privata in sectorul respectiv, nu poate exista nici pret. Fara pret de piata, „dreapta si prealabila despagubire“ tine numai de decizia arbitrara a legislativului.

Corespondenta e inviolabila, dar nu pentru servicii
Dar de ce este atat de importanta proprietatea privata? „Societatea moderna se bazeaza pe faptul ca individul detine un drept inalienabil la viata
, la libertate si la proprietate (Locke), insa astazi, chiar si in „lumea libera“, ultimul pilon este grav subrezit, si putini realizeaza ca prabusirea lui va duce, de asemenea, la prabusirea pilonului libertatii. Daca proprietatea va fi degradata la nivelul precar al unei posesii de facto, care sa depinda de bunul plac al guvernului sau de favorurile votantilor, va ceda si ultimul pilon, cel al dreptului la inviolabilitatea vietii, care nu se poate sustine singur“, observa, in urma cu 50 de ani, economistul german Wilhelm Ropke. Scandalul creat in legatura cu serviciile secrete (nu doar in Romania, ci si in Statele Unite) si lupta pentru controlul lor arata cat de actuale sunt observatiile lui Ropke. Miza luptei dintre Palate pe tema controlului serviciilor secrete consta tocmai in detinerea monopolului asupra „violarii“ vietii, desi Constitutia pare extrem de clara in acest sens: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil“. Numai ca, in fata sigurantei nationale, periclitata de teroristi si spioni, Constitutia trebuie sa cedeze. Asta chiar daca singurii „teroristi“ care au actionat pe teritoriul tarii noastre sunt guvernantii din ultimii 17 ani, care „au atentat“ la economia Romaniei, aflata, cu voia Constitutiei, in majoritate in proprietate publica.